DOUĂ FRONTIERE. O NOUĂ GENERAȚIE.

Andreea Nicolaevici – CCT–CAPDR | România–Republica Moldova
Miroslava Corhan – CCT–CAPDR | România–Ucraina

Interviu simultan Moldova Invest despre locuri, experiențe, război, Europa, proiecte și viitor.

Au 20 și, respectiv, 23 de ani și fac parte din noua generație de profesioniști implicați în cooperarea regională. Andreea este cetățean român și al Republicii Moldova, iar Miroslava este cetățean român și ucrainean.

Dialogul de mai jos urmărește experiența lor concretă: Chișinău, Găgăuzia, Transnistria, Cernăuți, Kiev și Odesa, studiile în România, impactul războiului, accesul la fonduri europene, platforma ro-md.capdr.ro, proiectele CAPDR și planurile lor profesionale și personale.

I. Cine sunteți și de unde priviți regiunea

Aveți 20 și 23 de ani. Dacă ar trebui să vă prezentați fără funcții și fără titluri, cine sunt Andreea Nicolaevici și Miroslava Corhan astăzi?

Miroslava: Sunt o tânără de 23 de ani, originară din Ucraina, dintr-o comunitate cu minoritate românească. Am ales să studiez și să mă formez în România pentru a acumula cât mai multă experiență, pe care, în timp, să o pot folosi pentru a contribui și la dezvoltarea comunității și a țării mele de origine.

Andreea: Astăzi, mă definesc mai puțin printr-un titlu și mai mult prin parcursul pe care îl construiesc. Sunt un om format între Republica Moldova și România, două spații care pentru mine nu reprezintă frontiere, ci două părți ale aceleiași identități și ale aceleiași regiuni pe care vreau să o înțeleg și să o dezvolt.

Sunt studentă, dar și o persoană care caută constant să învețe, să descopere și să iasă din zona de confort. Am avut ocazia să cunosc alte perspective prin experiența Erasmus și cred că astfel de experiențe m-au făcut să privesc mai deschis Europa, mobilitatea, educația și oportunitățile pe care le au tinerii.

În același timp, mă atrage foarte mult ideea de a contribui concret la locul din care vin. De aceea, implicarea mea în proiectele de cooperare regională nu este doar o experiență profesională, ci și o continuare firească a legăturii mele cu Republica Moldova și cu România.

Cred că, la 20 de ani, nu trebuie să ai deja toate răspunsurile. Pentru mine, important este să am curajul să pun întrebări, să învăț și să construiesc pas cu pas ceea ce vreau să devin. Iar astăzi, probabil, asta mă definește cel mai bine: sunt la început de drum, dar îmi doresc ca drumul meu să aibă un sens și să poată avea un impact și dincolo de propria mea carieră.

Amândouă aveți dublă cetățenie. Când treceți Prutul sau frontiera româno-ucraineană, simțiți că treceți într-o altă țară sau că vă deplasați în interiorul unui spațiu care vă aparține în mod firesc?

Andreea: Pentru mine, trecerea Prutului nu a însemnat niciodată doar trecerea unei frontiere. Am crescut cu ideea că Republica Moldova și România sunt două spații apropiate prin limbă, cultură, oameni și istorie, iar dubla cetățenie a făcut ca această apropiere să fie și mai firească pentru mine.

Sigur că, atunci când trec Prutul, intru administrativ într-o altă țară. Dar, la nivel personal, nu simt că mă îndepărtez de „acasă”. Mai degrabă simt că mă deplasez între două locuri care îmi sunt familiare și în care mă simt în mod firesc acasă.

Cred că generația mea are șansa de a privi aceste frontiere diferit. Pentru noi, ele pot fi mai puțin despre separare și mai mult despre conexiune, libertate de mișcare și oportunități. Iar pentru mine, Prutul este mai degrabă o frontieră pe hartă decât una pe care o simt în viața de zi cu zi.

Miroslava: Când trec frontiera, simt că merg de la o casă la alta. Pentru mine, România și Ucraina sunt ambele „acasă”, iar legătura cu ambele țări face parte firesc din cine sunt.

Ați ales să studiați și să vă formați în România. De ce România? Ce v-a oferit concret mediul universitar și profesional de aici și ce ați vrea să duceți mai departe către Republica Moldova și Ucraina?

Andreea: Pentru mine, alegerea României a venit destul de firesc. Este aproape de Republica Moldova, vorbim aceeași limbă și există multe lucruri pe care le înțeleg și le simt familiare. În același timp, România mi-a oferit acces la un mediu universitar și profesional mai larg, în care am avut posibilitatea să cunosc oameni, idei și oportunități diferite.

Cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care mi le-a oferit România a fost perspectiva. Am început să privesc mai mult dincolo de granițe și să înțeleg că, pentru un tânăr din Republica Moldova, oportunitățile nu se opresc la locul în care s-a născut.

Iar dacă ar fi să duc ceva mai departe către Republica Moldova, aș duce tocmai această perspectivă: mai multă deschidere, mai mult curaj de a accesa oportunități europene și, mai ales, ideea că tinerii din regiune pot construi proiecte împreună, fără ca frontierele să fie o limită.

Miroslava: Am ales România pentru că mi-a oferit șansa să mă formez într-un mediu european și să văd concret cum funcționează o țară din Uniunea Europeană. Experiența de aici m-a ajutat să înțeleg ce putem îmbunătăți și în Ucraina și mi-a oferit idei și experiență pe care vreau să le duc mai departe.

II. Chișinău, Cernăuți, Kiev, Odesa – orașe văzute din interior

Pentru Andreea: Chișinăul este astăzi un oraș aflat într-o transformare accelerată. Ce vezi acolo când te întorci: ce s-a schimbat, ce funcționează și ce lipsește încă pentru ca tinerii să-și construiască viitorul acasă?

Andreea: Când mă întorc la Chișinău, observ foarte clar că orașul se schimbă. Este mai dinamic, mai deschis și simt că există tot mai multă dorință de a face lucrurile diferit. Văd tineri care vor să se implice, să creeze și să rămână conectați la ceea ce se întâmplă în Europa.

Cred că unul dintre lucrurile care funcționează este tocmai această energie a oamenilor și dorința lor de schimbare. În același timp, încă există o diferență între ceea ce își doresc tinerii și oportunitățile pe care le găsesc acasă.

Cred că este important să existe mai multe oportunități profesionale atractive pentru tineri, acces mai bun la finanțare și proiecte prin care aceștia să se poată dezvolta și construi profesional acasă. Pentru că, atunci când există oportunități reale, plecarea poate deveni o alegere, nu o necesitate.

Pentru mine, întrebarea nu este dacă tinerii vor să rămână acasă, ci dacă le oferim suficiente motive să aleagă să rămână.

Pentru Miroslava: Cernăuțiul are o relație istorică și umană aparte cu România. Cum îl vezi tu astăzi și ce poate deveni relația Suceava–Cernăuți dincolo de vizite și declarații oficiale?

Miroslava: Cernăuți și Suceava sunt foarte apropiate, nu doar geografic, ci și prin tradiții, cultură și oameni. Cred că ar trebui să fim mult mai uniți și să transformăm această apropiere într-o colaborare concretă, în care să ne sprijinim reciproc și să facem împreună lucruri care ajută comunitățile de pe ambele părți ale frontierei.

Pentru Miroslava: Ce înseamnă Kievul pentru generația ta în timpul războiului: capitală politică, simbol al rezistenței, centru de oportunități sau toate acestea împreună?

Miroslava: Pentru generația mea, Kievul este o capitală foarte dezvoltată și un important centru de oportunități, care continuă să se dezvolte în ciuda războiului. Dacă nu ar fi fost războiul, probabil ritmul dezvoltării ar fi fost mult mai rapid, mai ales că o mare parte din infrastructura și resursele țării au fost afectate. Chiar și așa, Kievul rămâne un simbol al rezistenței și al dorinței de a merge înainte.

Pentru Miroslava: Odesa este un oraș strategic la Marea Neagră, dar și un spațiu cultural și economic cu identitate proprie. Cum ar trebui România și regiunea Moldovei să privească relația cu Odesa în anii următori?

Miroslava: Cred că regiunea Odesa este foarte deschisă către colaborarea cu România și cu regiunea Moldovei. Există deja legături culturale și istorice importante, inclusiv prin comunitatea românească din regiune. Cred că aceste legături pot fi valorificate și dezvoltate prin proiecte și colaborări concrete în anii următori.

Pentru Andreea: Dacă ar trebui să descrii în trei imagini Republica Moldova de astăzi, care ar fi acestea? Și unde se regăsește Chișinăul în această imagine?

Andreea: Dacă ar fi să descriu Republica Moldova de astăzi în trei imagini, prima ar fi un sat modovenesc – pentru identitate. Avem o cultură, o limbă, tradiții și o istorie care continuă să ne definească, indiferent cât de mult ne schimbăm.

A doua imagine ar fi un pod – pentru conexiune. Cred că Moldova se află într-un moment în care construiește tot mai multe legături cu Europa, dar și cu oamenii săi plecați peste hotare. Pentru mine, dezvoltarea înseamnă să nu alegem între ceea ce suntem și ceea ce vrem să devenim, ci să construim o legătură între cele două.

A treia imagine ar fi un drum – pentru viitor. Este imaginea unei țări care încă își caută direcția, dar care are o generație tânără ce poate contribui la această schimbare.

Iar Chișinăul se regăsește în toate trei. Este locul în care identitatea se întâlnește cu schimbarea, în care conexiunile cu exteriorul sunt cele mai vizibile și, poate cel mai important, locul în care se vede cel mai clar direcția spre care se îndreaptă țara.

III. Găgăuzia, Transnistria și realitățile complicate ale Republicii Moldova

Cum vede generația voastră diversitatea identitară și lingvistică din Republica Moldova, inclusiv Găgăuzia? Poate această diversitate deveni un avantaj pentru dezvoltare și cooperare economică?

Andreea: Eu cred că generația noastră începe să privească diversitatea mai puțin ca pe o diferență care ne separă și mai mult ca pe o resursă. Republica Moldova are identități, limbi și tradiții diferite, iar acest lucru face parte din realitatea țării.

Găgăuzia este un exemplu foarte bun. Are o identitate culturală proprie, dar în același timp face parte din aceeași economie și din același spațiu de dezvoltare. Tocmai această combinație poate crea oportunități pentru turism, antreprenoriat, schimburi comerciale și proiecte comune.

Cred că pentru cooperare este important să nu încercăm să ștergem diferențele, ci să învățăm să lucrăm cu ele. Dacă există respect, comunicare și proiecte care aduc beneficii concrete comunităților, diversitatea poate deveni un avantaj real.

Până la urmă, într-o Europă în care oamenii și economiile sunt tot mai conectate, faptul că putem înțelege mai multe culturi și perspective poate fi un atu, nu un obstacol.

Transnistria rămâne una dintre cele mai sensibile realități ale Republicii Moldova. Din perspectiva unui tânăr profesionist, cum poate fi discutat viitorul acestei regiuni prin proiecte, legături economice, educație și contacte între oameni?

Andreea: Cred că viitorul Transnistriei trebuie discutat cu realism, dar și cu o perspectivă pe termen lung. Din punctul meu de vedere, apropierea începe în primul rând de la oameni și de la posibilitatea lor de a comunica, de a se cunoaște și de a descoperi lucrurile care îi apropie.

Educația poate avea un rol important, mai ales pentru tineri. Accesul la studii, schimburile de experiență și oportunitatea de a interacționa cu oameni din alte regiuni pot contribui la formarea unei perspective mai deschise asupra societății.

La fel de importante sunt colaborarea economică și oportunitățile comune. Atunci când oamenii au interese comune și pot construi împreună, apare și mai mult spațiu pentru dialog.

Nu cred că o problemă atât de complexă poate fi rezolvată rapid. Dar cred că, pe termen lung, comunicarea, educația și cooperarea pot crea condițiile pentru un viitor mai bun.

Pentru mine, cel mai important este să păstrăm deschis dialogul dintre oameni, indiferent de cât de complicată este situația politică.

Andreea, există diferențe mari între felul în care Chișinăul, Găgăuzia și localitățile din apropierea Nistrului privesc Europa? Cum pot fi apropiate aceste perspective fără a ignora identitățile locale?

Andreea: Da, cred că există diferențe, pentru că fiecare regiune are propria experiență, propriile preocupări și propriul mod de a privi viitorul. Nu cred însă că apropierea acestor perspective trebuie să însemne renunțarea la identitățile locale.

Cred că este important ca oamenii să aibă acces la informație, să poată vedea concret ce înseamnă oportunitățile europene și să participe la dialog. Europa nu ar trebui prezentată ca ceva care înlocuiește identitatea locală, ci ca un spațiu în care aceste identități pot fi păstrate și valorificate.

În final, cred că apropierea se construiește atunci când oamenii simt că schimbarea le aduce beneficii reale și că vocea comunității lor este ascultată.

IV: Ucraina și războiul – experiența unei generații

Miroslava, ce a schimbat războiul în viața generației tale – în felul în care vă gândiți la familie, carieră, siguranță și viitor?

Miroslava: Războiul a schimbat foarte multe în viața generației mele. Mulți tineri au fost nevoiți să plece din țară pentru siguranță, însă cred că, după război, mulți dintre ei vor dori să se întoarcă și să contribuie la reconstrucția Ucrainei. Este o generație care își dorește nu doar să se întoarcă acasă, ci și să ajute țara să se refacă și să crească.

Există lucruri despre Ucraina pe care crezi că publicul din România încă nu le înțelege suficient, mai ales despre Cernăuți, Kiev și Odesa?

Miroslava: Nu aș spune că publicul din România nu înțelege Ucraina, ci mai degrabă că există multă dezinformare care poate afecta percepția și încrederea. Cred că este important ca oamenii să vadă Cernăuțiul, Kievul și Odesa nu doar prin prisma războiului, ci și ca regiuni cu oameni, resurse și oportunități reale de colaborare. Aceste regiuni pot deveni parteneri importanți pentru dezvoltarea atât a Ucrainei, cât și a României.

Andreea, privind din Republica Moldova, cum se simte războiul din țara vecină? A schimbat el modul în care tinerii moldoveni se raportează la securitate, România și Uniunea Europeană?

Andreea: Din Republica Moldova, războiul din Ucraina se simte în primul rând prin proximitate. Ucraina este vecina noastră, iar pentru mulți oameni există și o apropiere personală de țara de peste Nistru. De aceea, ceea ce se întâmplă acolo nu poate fi privit cu detașare.

Cred că războiul ne-a făcut să privim mai atent către securitate, stabilitate și către direcția în care vrem să meargă țara. Pentru generația mea, România și Uniunea Europeană nu mai înseamnă doar oportunități de studiu, muncă sau mobilitate, ci și un spațiu în care valorile europene și securitatea au o importanță tot mai mare.

În același timp, cred că această perioadă ne-a făcut să apreciem mai mult ceea ce înseamnă pacea și stabilitatea. Uneori înțelegi valoarea lor abia atunci când le vezi puse în pericol atât de aproape.

Ce înseamnă pentru voi reconstrucția Ucrainei: doar infrastructură și bani sau și reconstrucția încrederii, a comunităților și a legăturilor regionale?

Andreea: Pentru mine, reconstrucția Ucrainei înseamnă mult mai mult decât refacerea infrastructurii. Drumurile, școlile, spitalele și investițiile sunt esențiale, dar în spatele lor sunt oamenii și comunitățile care trebuie să își poată reconstrui viața.

Cred că este important să fie refăcute nu doar clădirile, ci și încrederea oamenilor în viitor. Iar aici cooperarea regională poate avea un rol important: schimbul de experiență, dezvoltarea economică și apropierea dintre comunități pot contribui la o reconstrucție care să fie durabilă.

Reconstrucția Ucrainei nu înseamnă doar să refacem ceea ce a fost distrus, ci să construim condiții mai bune pentru ceea ce urmează.

Miroslava: Pentru mine, reconstrucția Ucrainei înseamnă mult mai mult decât infrastructură și bani. Înseamnă reconstruirea comunităților, a încrederii și crearea unor noi oportunități pentru tineri. Cred că România poate avea un rol important în acest proces, prin experiența și sprijinul oferit, dar și prin dezvoltarea unor legături reale între regiunile de pe cele două părți ale frontierei. Ucraina trebuie nu doar reconstruită, ci și să aibă șansa de a se dezvolta și de a privi cu încredere spre viitor.

V. Europa, fondurile europene și proiectele concrete

Pentru generația voastră, ce înseamnă Europa în termeni concreți: libertate de circulație, educație, locuri de muncă, standarde administrative, finanțări sau sentiment de apartenență?

Andreea: Pentru generația mea, Europa înseamnă în primul rând oportunități și libertatea de a alege. Înseamnă să poți studia într-o altă țară, să călătorești, să lucrezi și să ai acces la experiențe pe care altfel poate nu le-ai avea.

Dar Europa înseamnă și lucruri foarte concrete: instituții care funcționează, reguli mai clare, acces la finanțare și posibilitatea de a construi un viitor într-un spațiu în care există anumite standarde și valori comune.

Pentru mine, cel mai important este că Europa nu înseamnă neapărat să pleci. Înseamnă să ai libertatea de a pleca, dar și condițiile pentru a te întoarce și a construi acasă.

Miroslava: Pentru generația mea, Europa înseamnă în primul rând oportunități și libertate. Înseamnă acces la educație, posibilitatea de a călători și de a lucra, dar și șansa de a vedea cum funcționează lucrurile într-un spațiu european dezvoltat. Pentru mine, Europa înseamnă și un model pe care Ucraina îl poate urma pentru a se dezvolta și pentru a le oferi tinerilor mai multe oportunități acasă.

Fondurile europene sunt invocate foarte des. Dacă ați avea în față un primar sau un antreprenor dintr-o comunitate de frontieră, ce proiect concret i-ați recomanda să pregătească primul?

Andreea: Aș începe cu un proiect care răspunde unei nevoi reale din comunitate și care poate aduce beneficii pe termen lung. Nu cred că există un proiect universal potrivit pentru toate localitățile de frontieră, pentru că fiecare comunitate are propriile probleme și oportunități.

Dacă ar fi vorba despre o comunitate mică, aș încuraja un proiect care să creeze oportunități economice și locuri de muncă, valorificând ceea ce există deja în zonă – fie că vorbim despre turism, agricultură, servicii sau mici afaceri.

Cel mai important ar fi ca proiectul să nu pornească de la întrebarea „ce finanțare putem obține?”, ci de la „de ce are nevoie comunitatea?”. Fondurile europene ar trebui să fie instrumentul prin care rezolvăm o problemă, nu scopul în sine.

Miroslava: I-aș recomanda să înceapă cu un proiect care răspunde unei nevoi reale a comunității și care poate aduce beneficii pe termen lung. În cazul unei comunități de frontieră, aș pune accent pe un proiect comun cu un partener din România sau Ucraina, în funcție de nevoie, pentru că astfel putem transforma apropierea dintre regiuni într-o colaborare concretă și putem atrage mai ușor finanțări europene.

Unde vedeți cea mai mare nevoie de proiecte comune România–Republica Moldova–Ucraina: infrastructură, turism, educație, sănătate, business, digitalizare sau administrație publică?

Andreea: Dacă ar fi să aleg o direcție, aș spune infrastructura și conectivitatea. Fără drumuri, transport, conexiuni digitale și puncte de trecere a frontierei eficiente, este mult mai greu ca celelalte domenii să se dezvolte.

Dar nu cred că trebuie să alegem un singur domeniu. Infrastructura poate fi baza pentru turism, business, educație sau schimburi între oameni.

Mi se pare important ca proiectele comune România–Republica Moldova–Ucraina să pornească de la probleme concrete pe care le au comunitățile de frontieră și să creeze rezultate pe care oamenii să le simtă direct în viața de zi cu zi.

 Miroslava: Cred că avem nevoie de proiecte comune în toate aceste domenii, pentru că ele sunt legate între ele. Totuși, aș pune accent pe infrastructură, educație, business și digitalizare, deoarece acestea pot crea oportunități reale pentru oameni și pot accelera dezvoltarea comunităților. În același timp, cooperarea dintre România, Republica Moldova și Ucraina poate ajuta la schimbul de experiență și la construirea unor soluții comune, adaptate nevoilor fiecărei regiuni.

Ce poate face un centru de cooperare transfrontalieră pentru ca o idee locală să nu rămână doar o intenție, ci să devină proiect, parteneriat și finanțare?

Andreea: Cred că un centru de cooperare transfrontalieră trebuie să fie, înainte de toate, un punct de legătură între o idee locală și posibilitatea de a o transforma într-un proiect concret. De multe ori, problema nu este lipsa ideilor, ci faptul că inițiatorii nu știu unde să găsească parteneri, ce oportunități de finanțare există sau la cine pot apela pentru expertiză.

Tocmai de aceea, în cadrul Centrului de Cooperare Transfrontalieră CAPDR–Ștefănești–Soroca avem platforma ro-md.capdr.ro, construită în jurul a trei funcționalități: „Descoperă partener”, „Accesează finanțare” și „Identifică consultant”. Practic, utilizatorul poate porni de la o idee și poate găsi, într-un singur loc, parteneri, oportunități de finanțare și expertiza de care are nevoie.

Cred că acesta este rolul pe care trebuie să îl aibă un astfel de centru: să facă trecerea de la „am o idee” la „știu cu cine, prin ce finanțare și cum o pot transforma într-un proiect”.

 Miroslava: Un centru de cooperare transfrontalieră poate transforma o idee într-un proiect concret, punând în legătură oamenii și instituțiile potrivite. Poate ajuta la identificarea partenerilor, la structurarea proiectului, la găsirea surselor de finanțare și la pregătirea documentației necesare. Cel mai important este să existe un sprijin de la idee până la implementare, astfel încât o inițiativă bună să nu rămână doar pe hârtie.

VI. CAPDR și platforma ro-md.capdr.ro

Cum ați explica unui tânăr de vârsta voastră ce este CAPDR și de ce ați ales să vă implicați în proiectele sale?

Andreea: Dacă ar trebui să-i explic unui tânăr ce este CAPDR, i-aș spune așa: CAPDR este locul în care o idee bună nu se oprește la frontieră.

Poate fi o idee de afacere, un proiect pentru o comunitate, o inițiativă pentru tineri sau pur și simplu o nevoie pe care cineva vrea să o transforme într-o soluție. CAPDR creează contextul în care oamenii din România, Republica Moldova și Ucraina pot găsi împreună parteneri, resurse și oportunități.

Am ales să mă implic pentru că nu vreau să fiu doar spectator al schimbărilor din regiune. Vreau să înțeleg cum se construiesc lucrurile și, mai ales, să contribui acolo unde pot.

Dacă ar fi să o spun într-o singură frază: CAPDR este despre oameni care nu văd frontiera ca pe un capăt de drum, ci ca pe un punct de plecare.

Miroslava: Aș spune că CAPDR este o punte între oameni, comunități și organizații din diferite țări, care îi ajută să găsească parteneri, proiecte și oportunități de finanțare. M–am implicat pentru că vreau să învăț, să acumulez experiență și, în același timp, să pot contribui la apropierea și dezvoltarea comunităților din România și Ucraina. Cred că prin astfel de proiecte putem transforma ideile și relațiile dintre oameni în rezultate concrete.

Platforma ro-md.capdr.ro este gândită pentru conectarea oamenilor, instituțiilor și proiectelor dintre România și Republica Moldova. Ce ar trebui să găsească acolo un utilizator ca să spună: «da, platforma aceasta îmi este utilă»?

Andreea: Pentru ca un utilizator să spună „da, platforma aceasta îmi este utilă”, cred că trebuie să găsească trei lucruri esențiale: partenerul potrivit, finanțarea potrivită și expertiza de care are nevoie.

Exact pe această logică este construită platforma ro-md.capdr.ro: prin „Descoperă partener”, poate identifica organizații și instituții cu care poate colabora; prin „Accesează finanțare”, poate găsi oportunități relevante pentru ideea sa; iar prin „Identifică consultant”, poate găsi sprijin specializat pentru dezvoltarea proiectului.

Practic, utilizatorul nu ar trebui să plece de acolo doar cu informații, ci cu o direcție clară despre ce poate face mai departe.

Miroslava: Cred că un utilizator trebuie să găsească pe platformă lucruri concrete și ușor de folosit: parteneri potriviți, oportunități de finanțare, informații despre proiecte și sprijin pentru dezvoltarea unei idei. Important este să nu fie doar o platformă cu informații, ci un loc în care să poți găsi oamenii potriviți, să primești consultanță și să faci primul pas spre un proiect real.

Andreea, ce tip de proiecte România–Republica Moldova ai vrea să vezi dezvoltate prin platformă în următorii ani?

Andreea: Mi-ar plăcea să văd prin platformă proiecte care să răspundă unor nevoi reale și să aibă continuitate, nu să se oprească odată cu încheierea finanțării.

În primul rând, aș vedea proiecte de dezvoltare economică și antreprenoriat, care să creeze oportunități reale pentru comunitățile de pe ambele maluri ale Prutului. Apoi, proiecte în turism și cultură, care să valorifice patrimoniul și identitatea comună, dar și proiecte de educație și schimb de experiență.

Mi-ar plăcea, de asemenea, să vedem mai multe inițiative care să conecteze mediul de afaceri și administrațiile locale din România și Republica Moldova. Cred că aici platforma poate avea un rol important: să transforme interesul pentru cooperare în parteneriate concrete și proiecte care continuă să producă rezultate și după încheierea finanțării.

Miroslava, din experiența relației România–Ucraina, ce funcționalități sau mecanisme ar trebui adaptate ulterior pentru cooperarea cu Cernăuți, Kiev și Odesa?

Miroslava: Din experiența relației România–Ucraina, cred că trebuie păstrat ceea ce funcționează cel mai bine: conectarea directă dintre oameni și instituții, identificarea partenerilor potriviți și sprijinul de la idee până la proiect. Pentru Cernăuți, Kiev și Odesa, aș adăuga o componentă mai puternică de comunicare și schimb de experiență, astfel încât fiecare regiune să poată găsi mai ușor parteneri și oportunități de colaborare. Important este ca platforma să creeze legături reale și proiecte concrete, nu doar contacte.

Dintre proiectele CAPDR în care sunteți implicate, care vi se pare cel mai aproape de generația voastră și de ce?

Andreea: Pentru mine, cel mai aproape de generația mea este Centrul de Cooperare Transfrontalieră România–Republica Moldova. Mi se pare relevant tocmai pentru că nu vorbește despre cooperare doar la nivel de principiu, ci creează contexte în care oamenii, instituțiile și organizațiile din cele două țări pot găsi oportunități concrete de colaborare.

Mă regăsesc în această inițiativă pentru că sunt parte dintr-o generație care se mișcă mult, studiază în alte țări, lucrează cu oameni din medii diferite și privește granițele mai degrabă ca pe niște puncte de conexiune.

Cred că Centrul poate contribui la o regiune în care cooperarea să devină ceva firesc, nu doar un concept din documente sau proiecte.

Miroslava: Cel mai aproape de generația mea mi se pare proiectul de cooperare transfrontalieră România–Ucraina, pentru că ne oferă posibilitatea să construim legături reale între tineri, comunități și organizații din cele două țări. Cred că generația noastră are un rol important în viitorul acestei cooperări, iar prin astfel de proiecte putem transforma experiența și ideile noastre în oportunități concrete pentru dezvoltarea ambelor țări.

VII. Planuri profesionale și personale

Unde vă vedeți profesional peste cinci ani? În România, Republica Moldova, Ucraina sau într-un rol care le conectează pe toate?

Andreea: Peste cinci ani nu știu dacă mă văd într-un singur loc. Mi-ar plăcea ca parcursul meu profesional să rămână conectat la România și Republica Moldova.

Nu cred că pentru generația mea succesul mai înseamnă neapărat să alegi o singură țară în care să construiești. Poți să studiezi într-un loc, să lucrezi în altul și să contribui la proiecte care au impact într-o regiune întreagă.

De aceea, mă văd într-un rol care îmi permite să conectez oameni, idei și oportunități din aceste spații. Nu știu exact care va fi funcția sau titlul meu peste cinci ani, dar știu că vreau să fac ceva care să-mi ofere libertatea de a crește și, în același timp, să aibă un impact concret asupra regiunii din care provin.

 Miroslava: Peste cinci ani mă văd într-un rol care conectează România, Ucraina și Republica Moldova. Mi-aș dori să continui să lucrez în domeniul cooperării și dezvoltării regionale, să construiesc parteneriate între oameni și instituții și să contribui la proiecte care aduc oportunități reale pentru comunitățile din aceste țări.

Există un proiect pe care ați vrea să-l puteți numi, peste câțiva ani, «proiectul meu»?

Andreea: Da. Mi-ar plăcea ca, peste câțiva ani, să pot vorbi despre un proiect pe care l-am pornit de la zero și care a crescut suficient încât să aibă un impact real.

Nu am acum un nume sau o idee definitivă, pentru că nu vreau să aleg un proiect doar pentru a putea spune că este „al meu”. Mi-aș dori să pornească de la o nevoie reală și să aducă împreună oameni și resurse din România și Republica Moldova.

Cred că „proiectul meu” ar trebui să fie ceva care rămâne și după ce se termină finanțarea: o inițiativă care continuă să funcționeze, să creeze oportunități și să producă rezultate. Pentru mine, acesta ar fi cel mai frumos mod de a spune, peste câțiva ani, că am construit ceva care contează.

Miroslava: Da. Mi-aș dori ca, peste câțiva ani, să pot spune că am contribuit la un proiect dedicat reconstrucției Ucrainei după război. Aș vrea să fie un proiect prin care să aduc experiența și bunele practici pe care le-am acumulat în România și să le transform în soluții concrete pentru comunitățile din Ucraina, contribuind la reconstrucție, dezvoltare și la crearea unor noi oportunități pentru oameni.

Ce competență simțiți că trebuie să dobândiți în următorii doi-trei ani pentru a putea avea o responsabilitate mai mare?

Andreea: Cred că, în următorii doi-trei ani, vreau să investesc în primul rând în dezvoltarea continuă a cunoștințelor mele profesionale. Pentru mine, o responsabilitate mai mare presupune nu doar experiență, ci și o înțelegere solidă a domeniului, a mecanismelor de cooperare și a contextului în care sunt luate deciziile.

Îmi doresc să aprofundez constant ceea ce fac, să urmăresc evoluțiile din domeniu și să învăț din experiența celor cu care lucrez. Cred că, înainte de a căuta o poziție cu mai multă responsabilitate, este important să îți construiești o bază profesională cât mai solidă.

În final, vreau ca responsabilitatea pe care o voi avea să fie susținută de competență, cunoaștere și experiență, nu doar de o funcție.

Miroslava: Cred că în următorii doi-trei ani trebuie să-mi dezvolt atât competențele în managementul proiectelor și atragerea fondurilor europene, cât și abilitatea de a comunica și de a conecta oamenii din diferite țări. Pentru mine este important să pot crea punți între oameni, instituții și comunități, astfel încât ideile și oportunitățile de colaborare să se transforme în proiecte concrete.

Dincolo de profesie, ce fel de viață vreți să construiți pentru voi? În ce oraș sau regiune v-ar plăcea să trăiți și ce ar trebui să existe acolo pentru a vă convinge să rămâneți?

Andreea: Dincolo de profesie, îmi doresc o viață în care să existe un echilibru între dezvoltare, stabilitate și libertate. Nu cred că am acum un oraș în care să spun cu certitudine „aici voi rămâne”, pentru că sunt încă într-o perioadă în care vreau să descopăr și să cunosc locuri diferite.

Mi-ar plăcea să trăiesc într-un oraș dinamic, sigur și conectat la Europa, în care să existe oportunități profesionale și un mediu în care oamenii să poată evolua.

Ca să aleg să rămân într-un loc, aș avea nevoie să simt că pot avea un parcurs profesional bun, stabilitate și posibilitatea de a construi ceva al meu, fără să simt că trebuie să plec în altă parte pentru a avea aceste lucruri.

Miroslava: Cred că mi-aș dori să rămân exact așa cum sunt acum, între România și Ucraina. Nu cred că aș putea renunța la una dintre ele, pentru că ambele fac parte din viața și identitatea mea. Mi-ar plăcea să pot trăi și să lucrez într-un mod care să-mi permită să păstrez această legătură și să conectez în continuare oamenii și comunitățile din cele două țări.

Ce vă sperie cel mai mult când vă gândiți la următorii zece ani și, în oglindă, ce vă dă cea mai mare încredere?

Andreea: Cred că cel mai mult mă sperie ideea de a ajunge peste zece ani și să simt că nu am avut curajul să încerc suficient de mult. Nu mă sperie neapărat schimbarea sau faptul că lucrurile nu vor ieși mereu așa cum îmi doresc, ci mai degrabă să rămân într-un loc doar din comoditate și să nu folosesc oportunitățile pe care le-am avut.

În același timp, ceea ce îmi dă cea mai mare încredere este faptul că știu că pot învăța și mă pot adapta. Nu cred că trebuie să am acum toate răspunsurile pentru următorii zece ani. Important este să continui să cresc, să acumulez cunoștințe și să am curajul de a face următorul pas atunci când apare.

Poate că tocmai această combinație – teama de a rămâne pe loc și dorința de a evolua – mă motivează cel mai mult.

Miroslava: Cel mai mult mă sperie incertitudinea și riscul ca, într-o lume care se schimbă atât de repede, oamenii și comunitățile să se îndepărteze unii de alții. În același timp, mă încurajează oamenii și capacitatea lor de a se adapta și de a construi împreună. Cred că, atât timp cât există deschidere și dorință de colaborare, putem privi următorii zece ani cu încredere.

VIII. Întrebări scurte – răspunsuri fără pregătire

Andreea: Chișinău într-un singur cuvânt?  Tranziție

Miroslava: Cernăuți într-un singur cuvânt?  Acasă

Miroslava: Kiev? Oportunitate

Miroslava: Odesa?  Reziliență

Andreea: Găgăuzia? Diversitate

Andreea: Transnistria?  Complexitate

Amândouă: România? 

• Miroslava – Acasă      
• Andreea – Conexiune

Amândouă: Europa? 

• Miroslava – Viitor
• Andreea – Libertate

Amândouă: Acasă?

• Miroslava –  România și Ucraina
• Andreea – Oameni

Amândouă: Viitor? 

• Miroslava – Împreună
• Andreea – Direcție

Întrebarea de final

Completați fiecare, fără să vă consultați, aceeași propoziție: „Peste zece ani vreau ca regiunea în care trăim să fie…”

Andreea Nicolaevici: ,,Peste zece ani vreau ca regiunea în care trăim să fie un loc în care oamenii să plece pentru a descoperi lumea, nu pentru a-și căuta locul în ea.”

Miroslava Corhan: Mai conectată, mai prosperă și mai aproape de Europa.

MOLDOVA INVEST | NOUA GENERAȚIE A COOPERĂRII REGIONALE