România se află într-o situație aparte în Uniunea Europeană, fiind, alături de Austria, unul dintre singurele state membre în care disparitățile regionale în ceea ce privește ocuparea forței de muncă au crescut în ultimul deceniu.
Această evoluție reflectă o polarizare economică tot mai accentuată între regiunile țării, cu implicații directe asupra coeziunii sociale și a perspectivelor de dezvoltare economică.
Conform datelor Eurostat pentru anul 2024, România înregistrează un coeficient de variație ponderat al ratei de ocupare a forței de muncă de 7,6% între regiunile NUTS 2, situându-se pe locul al treilea în Uniunea Europeană în ceea ce privește inegalitățile regionale. Această valoare evidențiază diferențe semnificative între regiunile țării și contrastează puternic cu tendința generală din UE, unde majoritatea statelor au reușit să reducă disparitățile regionale în ultimele două decenii.
La nivel regional, București-Ilfov se remarcă printr-o rată a ocupării forței de muncă de 81,1%, mult peste media UE de 75,8%. În opoziție, regiunile Sud-Est și Sud-Vest Oltenia înregistrează rate de ocupare de 62,6% și respectiv 63,5%, ceea ce creează o diferență de aproape 19 puncte procentuale între cea mai bine și cea mai slab dezvoltată regiune din punct de vedere al ocupării forței de muncă. Această polarizare economică indică faptul că dezvoltarea economică nu este uniform distribuită și că anumite regiuni beneficiază în mod disproporționat de oportunități de angajare și investiții.
Factorii care stau la baza acestor disparități sunt multipli și interconectați. În multe regiuni, dependența ridicată de agricultură limitează capacitatea de a crea locuri de muncă de calitate. În paralel, migrația internă către centrele urbane dezvoltate și emigrarea tinerilor talentați reduc resursele umane disponibile în regiunile mai puțin dezvoltate. Lipsa diversificării economice și incapacitatea unor regiuni de a se adapta la noile economii și sectoare competitive agravează, de asemenea, decalajele regionale.
Comparativ, alte state membre ale UE au reușit să reducă considerabil disparitățile regionale prin politici bine concepute și implementate. Finlanda, Țările de Jos, Cehia, Portugalia și Spania au înregistrat reduceri de cel puțin 40% în decalajele regionale privind ocuparea forței de muncă în perioada 2014–2024, demonstrând importanța politicilor regionale echilibrate și a colaborării eficiente între autoritățile centrale și locale.
Pentru România, provocarea majoră constă în dezvoltarea unor politici economice și sociale care să sprijine regiunile mai puțin dezvoltate. Investițiile în infrastructură, educație, formare profesională și stimularea diversificării economice sunt esențiale pentru reducerea inegalităților. De asemenea, elaborarea și implementarea unor strategii regionale coerente, adaptate contextului local, reprezintă un pas crucial pentru creșterea coeziunii sociale și economice la nivel național.
Creșterea disparităților regionale în România subliniază că succesul economic nu poate fi măsurat doar prin indicatori naționali, ci și prin modul în care dezvoltarea este distribuită echitabil între regiunile țării. Abordarea acestor dezechilibre rămâne o condiție esențială pentru asigurarea unei dezvoltări durabile și incluzive.
