Recent, legislația românească a introdus o distincție clară între parteneriatele public‑private (PPP) și concesiuni.
În baza acestor norme, un proiect este considerat PPP dacă veniturile private provin majoritar din plăți publice sau subvenții.
În situația în care veniturile provin preponderent de la utilizatori sau consumatori, proiectul este încadrat ca o concesiune.
Această clasificare rigidă contrastează cu abordările adoptate în multe state europene, unde concesiunile sunt considerate forme de PPP și beneficiază de aceleași mecanisme de finanțare și flexibilitate contractuală. Din perspectiva mediului de afaceri, diferențierea strictă poate reduce predictibilitatea și atractivitatea proiectelor complexe.
Riscuri și efecte semnalate de experți
Experții în infrastructură și drept comercial identifică mai multe riscuri:
-
Excluderea proiectelor strategice: Infrastructura majoră (aeroporturi, porturi, noduri intermodale) și proiectele sociale sau culturale (centre de sănătate, săli de spectacole, stadioane) riscă să fie încadrate ca concesiuni, pierzând beneficiile asociate PPP-urilor.
-
Restricționarea accesului la finanțare: Instrumentele de finanțare dedicate PPP (fonduri de investiții, fonduri de pensii, capital privat) nu pot fi utilizate pentru proiectele considerate concesiuni, limitând potențialul de investiții private și crescând costurile de capital.
-
Îngustarea opțiunilor de implementare: În sectorul transporturilor, unde concesiunile sunt frecvent utilizate în Europa, clasificarea strictă poate împiedica implementarea rapidă și eficientă a proiectelor, reducând competitivitatea infrastructurii românești.
Implicații economice
Rigiditatea clasificării are efecte directe asupra economiei și dezvoltării infrastructurii:
-
Întârzierea proiectelor: Proiectele care depind de colaborarea public‑privat și de investiții private pot fi amânate sau blocate din cauza criteriilor stricte de încadrare.
-
Creșterea birocrației și costurilor administrative: Autoritățile locale și centrale trebuie să adapteze contractele și procedurile, ceea ce poate genera întârzieri și costuri suplimentare.
-
Reducerea atractivității pentru investitori străini: Investitorii preferă predictibilitatea și flexibilitatea contractuală. Separarea rigidă între PPP și concesiuni poate descuraja participarea capitalului privat în proiectele de infrastructură majoră.
Perspective comparative în Europa
În multe state membre UE, concesiunile sunt tratate ca un subset de PPP, fără a fi supuse unor distincții rigide. Această abordare permite:
-
Accesul la finanțare mixtă public‑privată, inclusiv prin fonduri de pensii și fonduri de investiții;
-
Flexibilitate contractuală și adaptarea modelelor de implementare la specificul fiecărui proiect;
-
Accelerarea implementării proiectelor majore și optimizarea costurilor pentru autoritățile publice.
Prin contrast, aplicarea strictă a separării în România poate limita mobilizarea capitalului privat și întârzierea dezvoltării infrastructurii critice.
Recomandări și concluzii
Experții în infrastructură și finanțe recomandă o reevaluare a cadrului legislativ astfel încât:
-
Barierele artificiale între PPP și concesiuni să fie eliminate;
-
Accesul la surse de finanțare private să fie garantat pentru proiecte de orice natură;
-
Predictibilitatea și flexibilitatea contractuală să fie maximizate;
-
Cadrul legislativ să fie aliniat la bunele practici europene pentru a sprijini dezvoltarea sustenabilă a infrastructurii și atragerea de investiții.
Separarea rigidă între PPP și concesiuni, în forma actuală, riscă să încetinească proiectele majore de infrastructură, să restricționeze accesul la finanțare și să limiteze eficiența colaborării public‑privat în România.
