Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, critică raportul elaborat la Cotroceni privind identitatea națională și europeană: „De ce deranjează iubirea de țară?”

Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, lansează o serie de critici la adresa raportului „Identitate națională, identitate europeană și provocarea populismului”, elaborat de Grupul de Reflecție Strategică „România în UE”, de pe lângă Președinția României

Profesorul consideră corectă ideea de fond potrivit căreia identitatea națională și identitatea europeană nu se exclud, ci se pot consolida reciproc, însă contestă modul în care documentul tratează patriotismul, identitatea românească, limba română, continuitatea daco-romană și manifestările identitare.

O dezbatere despre identitate și integrarea europeană

Raportul pornește de la premisa că identitatea națională și cea europeană pot coexista și se pot consolida reciproc. Ioan-Aurel Pop consideră această abordare fundamentală pentru viitorul proiectului european, însă susține că dezvoltarea ulterioară a documentului creează un dezechilibru între cele două dimensiuni.

Istoricul observă că trei dintre cele cinci secțiuni ale raportului sunt dedicate patriotismului național, populismului național și prevenirii derivelor ultra-identitare. În interpretarea sa, această structură transmite mai degrabă o preocupare față de manifestările identitare puternice decât o analiză echilibrată a identității naționale.

„Cu alte cuvinte, ceea ce se înțelege fără mare greutate este că autorii se tem de patriotism, de populism și manifestări prea puternice ale identității”, susține Ioan-Aurel Pop.

Istoricul contestă perspectiva asupra identității românești

Una dintre principalele obiecții vizează definirea identității românești drept o identitate „de sinteză”, construită istoric prin suprapunerea mai multor moșteniri și aflată într-o permanentă schimbare.

Ioan-Aurel Pop consideră că această caracteristică nu poate fi prezentată drept una specifică României, întrucât toate identitățile europene au fost formate prin procese istorice și au cunoscut transformări. În opinia sa, faptul că identitățile evoluează nu înseamnă că ele nu au și elemente stabile, care conferă continuitate unei comunități.

Din această perspectivă, istoricul respinge ideea că identitatea românească ar trebui privită predominant ca o construcție recentă sau ca rezultatul unor procese intelectuale și politice.

Limba română și continuitatea istorică, teme centrale ale disputei

Un alt punct criticat îl reprezintă folosirea sintagmei „marker identitar” pentru limba română. Ioan-Aurel Pop consideră formularea artificială și susține că limba română trebuie privită drept unul dintre elementele fundamentale care definesc identitatea românească.

În argumentația sa, istoricul face apel la referințe istorice, de la Mihail Kogălniceanu și Antonio Bonfini până la Școala Ardeleană și cercetători moderni ai istoriei românilor. El susține că existența identității românești nu poate fi redusă la o construcție intelectuală realizată de elite.

O critică similară este formulată în legătură cu prezentarea continuității daco-romane drept „narațiune”. Ioan-Aurel Pop argumentează că, indiferent de modul în care anumite realități istorice au fost ulterior utilizate în discursul național, existența populațiilor și procesele istorice care au contribuit la formarea poporului român nu pot fi tratate exclusiv ca produse ale imaginarului colectiv.

El subliniază totodată că exagerările propagandistice care au existat în diferite perioade nu trebuie confundate cu existența faptelor istorice propriu-zise.

„Raportarea la Occident” este, în opinia sa, mai veche decât indică documentul

Ioan-Aurel Pop contestă și perspectiva potrivit căreia apropierea României de Occident s-ar fi produs în principal în ultimele aproximativ două secole.

Istoricul plasează începuturile acestei orientări cu mai mult de trei secole în urmă, invocând personalități precum Dimitrie Cantemir și reprezentanții Școlii Ardelene. În această interpretare, conectarea spațiului românesc la ideile și instituțiile occidentale reprezintă un proces istoric mai îndelungat decât cel sugerat de raport.

Totodată, el atrage atenția asupra românilor din afara granițelor actuale, inclusiv asupra comunităților din Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Ungaria, Bulgaria și alte zone ale Balcanilor.

Patriotismul și europenizarea nu sunt, în viziunea istoricului, în contradicție

O parte importantă a intervenției lui Ioan-Aurel Pop se referă la relația dintre patriotism și integrarea europeană.

El respinge asocierea automată dintre identitatea națională puternică și riscurile antieuropene și susține că România este, în esență, o țară proeuropeană. În același timp, istoricul consideră că atașamentul față de Uniunea Europeană nu presupune renunțarea la interesele și particularitățile naționale.

În interpretarea sa, un cetățean european nu trebuie să fie un „subiect tăcut” care acceptă fără dezbatere orice decizie venită de la nivel european. Pentru Pop, apartenența la proiectul european poate fi consolidată tocmai printr-o identitate națională asumată și prin participare activă la construcția europeană.

Criza de încredere în clasa politică, una dintre vulnerabilitățile majore

Istoricul mută apoi discuția de la identitate către funcționarea instituțiilor și calitatea clasei politice.

În opinia sa, creșterea populismului, a suveranismului excesiv sau a unor manifestări xenofobe nu poate fi analizată fără a lua în calcul nivelul de încredere al populației în instituțiile politice. Pop susține că dezamăgirea față de clasa politică îi determină pe oameni să caute alternative, iar acest spațiu poate fi exploatat de propagandă și de lideri care se prezintă drept soluții la eșecurile sistemului.

El critică, implicit, tendința de a pune aceste fenomene exclusiv pe seama cetățenilor sau a manifestărilor identitare și consideră că responsabilitatea trebuie analizată și la nivelul instituțiilor și al celor care exercită puterea.

România între identitate națională și proiectul european

Ioan-Aurel Pop consideră că raportul are și o serie de concluzii importante, în special în partea finală. Documentul susține că specificul românesc și vocația europeană se pot consolida reciproc și că România este europeană nu în pofida identității sale, ci și prin modul în care aceasta s-a format la intersecția dintre tradiție și modernitate, diversitate și unitate.

Istoricul este de acord cu această concluzie, dar consideră că ea intră în tensiune cu unele dintre formulările și accentele din restul documentului.

„Da, așa este, naționalul interferează în armonie cu europeanul”, afirmă Ioan-Aurel Pop, insistând asupra ideii că patriotismul autentic nu trebuie confundat cu extremismul, xenofobia sau naționalismul agresiv.

„De ce deranjează iubirea?”

În finalul analizei sale, istoricul formulează una dintre principalele sale concluzii: identitatea națională și apartenența europeană nu trebuie prezentate ca opțiuni concurente.

În viziunea sa, un atașament autentic față de România nu reprezintă o amenințare pentru integrarea europeană, ci poate constitui chiar o bază pentru o participare mai solidă la proiectul european.

„Iubirea autentică de țară este și iubire de Europa”, susține Ioan-Aurel Pop, înainte de a formula întrebarea care sintetizează poziția sa față de raport: „De când deranjează iubirea?”

Dincolo de divergențele de interpretare, istoricul consideră că raportul este necesar și poate contribui la o dezbatere mai amplă privind identitatea României în interiorul Uniunii Europene. Miza, în această perspectivă, nu este alegerea între identitatea națională și cea europeană, ci definirea unui echilibru instituțional și democratic în care cele două dimensiuni să se susțină reciproc.